Orasul zeilor

Poate ca nu am eu multe in comun cu domnul Cristian Tudor Popescu, dar filmele pe care le recomanda la TV imi plac la nebunie. Saptamana trecuta am vazut Orasul zeilor, un film brazilian care m-a uns la suflet. Sau pe retina. Ritmul in care evolua povestea era o samba fascinanta. Povestea unui baiat crescut intr-o mahala (daca se poate folosi termenul romanesc pentru realitatea braziliana) la marginea orasului Rio de Janeiro, intre hoti si traficanti de droguri, care nici macar atunci cand se straduieste, nu se poate deveni talhar. Si aceasta chiar este una din scenele ilare ale filmului, dar la fel ca povestea lui Bene, traficantul de treaba, ne face sa ne amintim de binele din oameni. In Orasul zeilor, toti au o poveste si toate povestile se leaga. Desi realitatea este una amara, in care “marunteii” fura si pana la urma ucid, chiar daca lumea aceasta este condusa de cate un imparat al mustelor, nu te poate lasa decat cu zambetul pe buze.
Pentru ca, dincolo de interpretarile mele literare (in genul liricului de a saptea), este un film bun. Mi-a placut faptul ca exista un narator si firul gandirii lui nu transpare artificialitate, pentru ca exista atatea jocuri cu imaginea incat uneori te simti la granita cu fotografia artistica, pentru ca se joaca cu stereotipuri si te face sa te rusinezi cand iti dai seama de propriile prejudecati, pentru ca o poveste aparent fragmentata e fluida si palpitanta, si mai ales pentru ca ii iubesc pe brazilieni si m-am simtit adusa din nou in mijlocul lor.